e a douăzeci şi una lună iulie pe care o apuc. mi s-a spus că atunci când m-am născut era caniculă şi oamenii bătrâni leşinau pe străzi. unii dintre ei mai şi mureau. eu mă năşteam. mi s-au adus gladiole la spital. nu suport gladiolele.
pentru mine, vara are miros de pepene galben. de fân. de bere. de jar. de porumb fiert. de nisip şi praf. de părul blond la rădăcini al surorii mele. de mâl şi mătasea broaştei. de iarbă.
cu fiecare vară sunt tot mai bărtrână.
PERSONAJE:
KORABCEVSKI, cazangiu la serviciul de tracţiune al sectorului 2, Nord
KORABCEVSKAIA, soţia lui
VITALI, copilul lor de 9 luni
ŞURKA, vecinul lor care lucrează la căile ferate
FIODOR NAUMÂCI, felcer
Bocitoare, sicrie, morţi şi beţivi
ACŢIUNEA începe în 17 iunie 1925 şi are loc pe strada Şosseinaia, din Kislovodsk, lângă o cale ferată, şi la camera de gardă.
SCENA 1. – ŞURKA îşi serbează nunta de argint,
Muzică, clinchet de pahare, vorbărie multă, urlete…banchet. Următorul dialog trebuie să fie în culise, umbrele actorilor pot fi văzute prin geam .Muzica merge
ŞURKA: (râzând) Sucit om, Suskov ăsta! Îl întreb: „ce te trage aţa până într-atât la Moscova? Dă-o-ncolo, numai zăduf, prăfăraie…ai să ajungi mâine”, „Dar scuzaţi-mă, zice el, eu am pasageri, trebuie să ajungem la Moscova!”, „Lasă-i în plata Domnului, zic, şi-aşa n-au ce face, de aia şi umblă brambura pe căile ferate! Eşti un porc, Suskov şi nu şef de tren! Înţelege că astăzi e zi de sărbătoare pentru mine, eu şi Daşenka serbăm nunta de argint! Hai să-i tragem o băută să ne amintim de trecut!” Şi uite că s-a dus… dar ce ne-am mai împuţinat şi noi… (apare Korabcevski, afară) Ia te uită! Ce întâlnire neaşteptată! Pe cine văd? Dacă nu mă înşeală vederea… dumnealui e tovarăşul Korabcevski, cazangiu la serviciul de tracţiune al sectorului 2, Nord!
CEILALŢI: Uraaa! A sosit Korabcevski, aduce-ţi-l încoace!
(Cum Korabcevski nu intră, ies cu toţii în balconaş. Korabcevski plânge)
ŞURKA: Korabcevski, de ce plângi tu, cazangiu la serviciul de tracţiune al sectorului 2, Nord ?
KORABCEVSKI: D-apoi cum să nu plâng, de vreme ce acuşi mi-a murit pruncul, scumpul meu fecioraş Vitali!
(Femeile de faţă încep să bocească, Şurka sparge sticla pe care o are în mână şi se ţine cu amândouă mâinile de cap)
ŞURKA: Aracan de mine, da ce-o avut?
KORABCEVSKI: Pneumonie.(plânge, lângă el coboară ceilalţi din balconaş, care îşi arată părerea de rău, îi spun condoleanţe după care se risipesc încet care încontro. Muzica nu se mai aude… în scenă rămân numai Şurka şi Korabcevski)
SCENA 2.- Surka şi Korabcevski.
ŞURKA: Ce să-i faci?… N-ai ce să îi faci! Aşa e viaţa…cât o zi lungă. Şi trece…fără să-ţi dai seama.
KORABCEVSKI: Vitali al meu a trăit nouă luni.
ŞURKA: (întinzându-i sticla de vodkă, Korabcevski o ia şi bea pe nerăsuflate) : Eh, dacă aşa i-a fost scris! Mie şi Daşenkăi ne-a fost scris să mai apucăm să ne sărbătorim nunta de argint, şi pun rămăşag că şi tu şi Tania o să apucaţi ziua asta.
KORABCEVSKI: Păi vezi bine că am apucat-o. Dar scumpul, dragul meu copilaş, Vitali…
ŞURKA: Vitali s-a dus…a lăsat loc altor copilaşi ce va să vină în casa voastră.
SCENA 3. – Korabcevski şi Fiodor Naumâci
KORABCEVSKI: ‘Nă ziua, Fiodor Naumâci .
FIODOR NAUMÂCI (întorcându-se pe jumătate, nepăsător) : A. ‘Nă ziua. Leapădă-ţi tunica.
KORABCEVSKI: Am înţeles. (începe să se descheie la nasturi, foarte uimit şi încurcat)… dar ştiţi, eu…
FIODOR NAUMÂCI: Vorbeşti după aceea. Leapădă cămaşa.
KORABCEVSKI (aruncându-şi cămaşa şi vrând să-şi descheie nasturele de la pantaloni) : Să lepăd şi pantalonii, Fiodor Naumâci?
FIODOR NAUMÂCI: Pantalonii nu. Ia zi ce te doare?
KORABCEVSKI: Mi-a murit copilaşul, scumpul meu Vitali.
FIODOR NAUMÂCI: Hm. Pune-ţi tunica la loc. Cu ce-ţi pot fi de folos? Dumnezeu să-l ierte. Să-l înviez nu sunt în stare, medicina nu a ajuns până acolo.
KIRABCEVSKI: Am nevoie de certificat. Trebuie să-l înmormântez.
FIODOR NAUMÂCI: Aha…de constatare. Păi adu-l încoace.
KORBCEVSKI (neînţelegând şi fără forţă de a se certa) : Iertaţi-mă, Fiodor Naumâci, dar el e mort, întins pe masă. Pe când, dumneavoastră sunteţi viu.
FIODOR NAUMÂCI: Oi fi eu viu, da-s singur. Pe când voi, ăştia morţi sunteţi o grămadă. Dacă m-aş apuca să alerg după fiecare, mi-aş da şi eu duhul. Or, eu am treburi după cum vezi, de nici nu-mi văd capul. Adieu.
KORABCEVSKI (încurcat, luându-şi cămaşa şi pălăria şi îndreptându-se spre ieşire) : Am înţeles, am înţeles… am…înţeles…scuzaţi deranjul, Fiodor Naumâci.
SCENA 4. – Constatarea.
La poarta camerei de gardă, un catafalc cu un sicriu cocoţat deasupra. Membri din familia mortului, cu felinare şi lumânări sunt de jur imprejurul sicriului. Trece Şurka.
ŞURKA (oprindu-se speriat) : Al cui e, tovarăşi? N-o fi murit cumva felcerul?
CEILALŢI: De unde până unde felcerul? Măicuţa lui Vesovşcikov şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.
ŞURKA: Şi-atunci la ce bun au adus-o aici?
CEILALŢI: Pentru constatare
ŞURKA (văzându-l pe Korabcevski şi pe Korabcevskaia cu un mic sicriaş urmaţi de 2 bocitoare) : Ia-n te uită. La popă îl duceţi, dragilor?
KORABCEVSKI (aşezându-se la „coadă”) : Nu, la felcer. (celorlalţi) Lăsaţi-ne să trecem.
SCENA 5. – Şurka şi Fiodor Naumâci
FIODOR NAUMÂCI: Tuşeşte! (Şurka tuşeşte) Nu-mi tuşi în faţă, moşule, mi-ai umplut de scuipat toată faţa! Respiră! (Şurka respiră) Ce temperatură ai?
ŞURKA: 70 de grade.
FIODOR NAUMÂCI: (după câteva secunde) Ei, 70 de grade nu există. Uite ce e, n-ai nimic…deosebit…e vorba de o ftizie galopantă.
ŞURKA: Iote-te! Vasăzică am să dau ortu’ popii?
FIODOR NAUMÂCI: Păi toţi îl dăm. Iată care-i treaba: am să scriu un bileţel şi o să te duci la Moscova să-ţi faci o fotografie specială roentgen.
ŞURKA: Şi ajută la ceva?
FIODOR NAUMÂCI: Cum să spun, unora le e chiar de mare ajutor. Şi apoi, fotografia asta are să-ţi dea un tonus întrucâtva mai bun.
ŞURKA: Asta-i adevărat! Urmează să dai ortu popii, da’ tu te uiţi la poză şi gata alinarea. Mai pe urmă văduva o sa atârne poza în camera de musafiri, şi-o să aibă un subiect ca să se întreţină cu ei: „ia uitaţi-vă , adică asta-i poza răposatului meu, lucrător la căile ferate, Dumnezeu să-l ierte!” şi o să capete şi musafirii un tonus bun.
FIODOR NAUMÂCI: Frumos din partea ta ca nu ţi-ai pierdut prezenţa de spirit. Ia acest bilet şi du-te tropăţica la Moscova.
ŞURKA: (ieşind) Vă mulţumesc.
Ieşind, Şurka trece pe lângă convoiul de înmormântare a lui Vitali, cu muzică şi urlete.
SCENA 6- Şurka.
ŞURKA: Măi, Suskov…nu, eram beat şi te-am făcut sucit. Ştiu că ai treabă la Moscova, doar oamenii merg acolo să-şi facă fotografii să capete tonus bun. Uite ce e…şi eu trebuie să mă duc, am bilet. Nu, nu de tren, bilet pentru poză. Am galopantă, da…o sa mor…mulţumesc. Te aştept atunci. Da, mâine, mâine…cum adică să îmi iau bilet? Doar eu lucrez la căile ferate. Bine, Suskov, bine, o sa îi transmit şi Daşenkăi salutări şi condoleanţe.
SCENA 7- La câteva zile de la înmormântarea lui Vitali.Noaptea.
Şurka apare binedispus, fluierând şi la un moment dat se opreşte contrariat de apariţia de pe stradă, în dreptul locuinţei lui Korabcevski. E o femeie toată îmbrăcată în alb şi verde la faţă din cauza luminii lunii; în mână ţine un pachet.
ŞURKA: Stai, credeam că vii cu coasa!! O Doamne, Doamne nu mă lua încă, mai păsuieşte-mă o zi, să pot merge la Moscova pentru fotografie! (privind mai atent apariţia) Cine eşti?… A-a, dumneata erai, madam Korabcevskaia?
KORABCEVSKAIA: Da, eu sunt.
ŞURKA: Şi ce ţii în braţe?
KORABCEVSKAIA: Pe pruncul meu cel răposat, pe Vitali.
SURKA: Cum aşa, pe Vitali? Păi Vitali al vostru nu a fost înmormântat?
KORABCEVSKAIA: Aşa-i, numai că Vitali a făcut ce-a făcut şi-a venit înapoi.
Şurka e gata să leşine, dar când să se lase pe spate, apare Korabcevki în culmea veseliei.
KORABCEVSKI: Stăteam alaltăieri cu nevastă-mea în casă şi deodată auzim un ciocănit în ferestruică. Ne-aruncăm noi ochii şi mai-mai să ne dăm duhul. Afară, plutind în văzduh, că nici n-atingea pământul, stă Vitali şi spune: „Iată că am şi venit!”
KORABCEVSKAIA (săruntând faţa verde a lui Vitali, printre lacrimi) Cruce de aur cu noi!!!
ŞURKA: …Şi? (simţind din nou că i se taie picioarele)
KORABCEVSKI: Şi nimic…atât. A trebuit să îl primim inapoi.
Cei trei ies ca o familie fericită. Şurka rămâne în scenă, ţinându-se de pereţii clădirilor.
SCENA 8- Din nou la felcer.
Fiodor Naumâci se sperie şi sare de la masa lui în momentul în care Şurka apare înnebunit, cu părul răvăşit şi privirea pierdută.
FIODOR NAUMÂCI: Cruce de aur cu noi! D-apoi tu ţi-ai dat duhul, nu?
ŞURKA: Taman despre asta e vorba.
FIODOR NAUMÂCI: Şi-atunci ce cauţi aici? Du-te, Dumnezeu să te ierte, du-te direct la cimitir!
ŞURKA: Fără poză nu se poate.
FIODOR NAUMÂCI: Ei, asta-i bună! Dă-te mai încolo că emană de la tine un miros greu. Ce doreşti?
ŞURKA: Eu am venit să vedeţi, dacă sunteţi bun, Fiodor Naumâci, că am murit.
FIODOR NAUMÂCI: Când?
ŞURKA: Mâine spre prânz.
FIODOR NAUMÂCI: Cine te-a pus să te târăşti mai devreme încoace. Mâine după-masă s-ar fi găsit să te care cineva aici pentru constatare.
ŞURKA: Poate nu se găseşte cine. Şi mi-am spus să vin din vreme. Trece-mă-n registru cu data de mâine, Fiodor Naumâci. Oricum, mai mult de o zi nu o sa o duc.
FIODOR NAUMÂCI: Hm. Fie. Te trec în registru cu data de mâine.
ŞURKA: Cum doreşti, Fiodor Naumâci, d-ta le ştii mai bine. Mai am multe de rânduit, trebuie să primesc bani de la Casa de asigurări, să trec pe la popă. A, şi mai vreau să-mi cumpăr încă o pereche de pantaloni, că parcă mi-e nu ştiu cum să mor într-ăştia de pe mine.
FIODOR NAUMÂCI: Atunci dă-i zor! Ce descurcăreţ eşti! Transmite salutări celor de pe cealaltă lume.
ŞURKA: Le transmit, să trăiţi.
azi sunt exact la jumătatea vârstei de 20 de ani. de ce am rămas cu iluzia că am 17 ? pentru că de atunci trăiesc sentimentul de “fac ce vreau, e treaba mea” şi mă ţin de el cu atâta demnitate, încât uneori ma mir de ce am în jurul meu “un grup de curioşi” care nu m-ar părăsi nici dacă le-aş cere asta (hmmm, să mă mai gândesc?). 20 de ani pentru mine e vârsta la care s-a inventat Nimicul. nimicul notabil, nimicul exitenţial, nimicul comic, nimicul tragic, nimicul general, nimicul plicticos, nimicul mic şi nimicul mare, nimicul solitar şi nimicul particular. ai prins ideea. oricum, nu e frustrant…e pur şi simplu: nimic.
visez la o lume atât de ideală încât până şi cele mai reuşite exemplare umane să se plictisească de o existenţă atât de perfectă. visez la ceva alb, imaculat, neted, plat, fin, finisat la milimetru, curat, parfumat, armonios, melodios, subtil … cât de greu de suportat ar fi acel “ceva”! de ce? pentru că într-o lume perfectă nu am mai avea nevoie de cuvinte.
nu suport luciul de buze pentru că e lipicios, nenatural, şi trece repede. la fel ca majoritatea femeilor care îl folosesc. totdeauna îmi vin în minte cuvintele “se mai ştie că vă fardaţi. dumnezeu v-a dat un chip şi voi vă faceţi altul”. aşa e de când lumea…de când lumea ce? de când lumea a inventat femeia, care se întâmplă să nu fie la fel cu bărbatul. această filosofie separatistă e predicată în toate revistele care ne învaţă cum “să-l dresăm” pe el, cum să fim deştepte într-o lume a bărbaţilor, cum să cucerim, ce să purtăm, cum să ne machiem, ce să spunem şi ce nu, ce e educativ să citim, ce ne rezervă viitorul în următoarea lună, care sunt poziţiile cele mai bune (pentru orice), ce-când-cum să mănânci etc etc etc etc. deci iată motivul pentru care “toate femeile sunt la fel”! arde toate revistele de genul ăsta şi 70% din ele nu îşi vor mai găsi scopul. de unde or să mai afle cum să supravieţuiască? ce detergent să folosească pentru a rămâne albul alb? cum se face sexul tantric? care e noua culoare trendy? cum să se relaxeze la birou? ce glume să mai spună ca să-l cucerească pe el? care sunt mai eficiente: pastilele de slăbit sau ceaiurile naturale? care lentile de contact şi de ce culoare se potrivesc formei feţei? întrebări la care nu pot răspunde decât paginile unei reviste lucioase şi colorate cu angelina pe copertă.
femeile mă sperie. pentru unele, cuvinte ca: sinceritate, comunicare, fidelitate, naturaleţe, coerenţă, libertate le sunt complet străine. în mileniul 3! sunt hiene care se înjunghie una pe alta pe la spate şi cuvintele lor dor mai mult decât o bătaie la sânge. pentru că asta suntem. şi lumea evoluează, dar în alt sens. şi nu pentru noi.
primul lucru care îmi vine în minte când spun “patriot” e vibratorul cu două capete, pe care l-am văzut la un sex-shop. nu o să vă spun ce căutam acolo, pentru că daca aş spune “recuzită”, nu m-ar crede nimeni. mă aflam deci, “din motive obiective”, într-un sex-shop şi am văzut vibratorul numit Patriot.
deci asta fu introducerea…urmează cuprinsul (pe care mulţi dintre voi îl veţi citi printre rânduri), iar apoi o să se încheie totul cu o frază de corazon care să rămână în minte. asta e schema pe care am învăţat-o în clasa a 4a, deci e elementară şi prin urmare, funcţionează.
la 17 ani am dat într-o pasă de patriotism excesiv. mă enerva tot ce venea din afară. mă enervau turiştii japonezi, grupurile de maghiari, exchange students… le urlam “mergeţi la voi în ţară!”. apoi la 18, am picat în cealaltă extremă, scriind peste tot că românia e plină de batrâni cu un picior în groapă, de hoţi şi de curve. nimic mai adevărat să descrie acest găoz al europei, cu o istorie ambiguă care se schimbă după alternarea sistemelor politice. cu toţii ştim ce e mai bine pentru românia. şi cel mai bine pentru ţărişoara noastră e să ne cărăm de aici cât mai repede cu putinţă şi să fim patrioţi de la distanţă. românia e spaţiul gol despre care teoretizează brook. iar românii sunt geniali că l-au materializat pe bune. patriotismul nostru se aseamănă foarte mult cu snobismul de a merge la teatru al unora. nu înţeleg nimic dintr-un spectacol prost, dar te consideră ignorant şi incult pentru că ai adormit în scaun, langă ei, ameţit de multitudinea de parfumuri. pentru că asta este totul- un spectacol prost, la care unii au curajul să iasă din sală, alţii se prefac cum că ar înţelege ceva din ce se joacă, iar ultimii, adorm de plictiseală.
poţi învinui oare pe cineva când regia e proastă?
ieri mi-am adus aminte de ziua cu concertul din Insomnia. de dimineaţa aia infernal de caldă şi de pantalonii lui bob. îmi era imposibil să nu mă uit cât de nasol puteau să-i stea. mă legănam pe scaun şi era gata să cad la un moment dat. îmi plăcea bob. asta până nu începuse să asculte vivaldi în matei, să îmi spună că fumatul dăunează grav sănătăţii, să mă inveţe cum să formez 222 pe mobil ca să îmi încarc cartela, să se tundă, să îmi spună că nu mai vrea să dea la nici o facultate. mai exact, îmi plăcea bob până să-l cunosc mai bine.
întotdeauna e aşa. când începem să cunoaştem un om-GATA- e târziu, te-a legat deja prea tare de propria-i existenţă. sau tu i-ai legat prea tare de propria ta existenţă şi asta din naivitate. NU MAI AI SCĂPARE. şi atunci ce faci? începi să îi bârfeşti, în speranţa că bârfele or să ajungă până la ei şi astfel or să îţi dea drumul. cel mai crunt e atunci când se fac afirmaţii de genul “nu ştiu ce m-aş face fără tine”. eşti legat de mâini şi de picioare şi ţi se mai pune şi o pungă pe faţă. te omoară cu amabilitatea de a te băga în vietile lor fără ca tu să fi cerut acest drept. îi rog pe cei care fac asta să mă înapoieze proprietarului, am impresia că m-am împrumutat destul.
